Băile Herculane via Târgu Jiu, Caracal şi nu mai ştiu ce - 1

Plecat-am doi din Bucureşti şi cu Matiz-ul, trei...la Băile Herculane. Fără bilete, fără rezervare, ca fii ai ploii. Şi pentru că am avut de ales între două variante de drum, l-am ales pe cel prin Târgu Jiu. Asta fiindcă am aflat că Brâncuşi a fost depunctat în clasamentul britanicilor de la Saatchi, întrucât nu a fost votat din România şi am vrut să vedem cum stă treaba la "masa" locului. Mare ruşine pentru noi...

După aproximativ 270 km şi o escală la Horezu unde ne-am minunat de "celebra" ceramică transformată în kitsch-uri cerute de piaţă, am ajuns şi la Târgu Jiu, unde ne-a fost dat să vedem că celebra trilogie a ansamblului monumental este bine mersi şi abia am reuşit să ne fotografiem lângă Coloana Infinită, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii din cauza zecilor de turişti, ori chiar localnici veniţi cu căţel, cu purcel să imortalizeze imortalul…

La ceas de seară, chiar de noapte, pe la doişpe şi-un sfert trecute fix am ajuns şi în staţiunea de pe Valea Cernei, impresionaţi fiind încă de la intrare de puzderia de tineri în costume de baie şi prosop pe umeri ce roia în zona celor şapte izvoare termale. Deşi ne-ar fi prins bine o baie, ne-am gândit că totuşi încă nu avem pe ce ne pune capul în acea noapte, aşa că am luat hotelurile la rând în speranţa că există o cămăruţă undeva şi pentru noi. Rând pe rând, deşi nu era sfârşit de săptămână, am fost dezamăgiţi de "Cerna", "Ferdinand" şi încă vreo două, până am ajuns la "Hercules", unde "mai aveau câte ceva". N-am mai stat pe ganduri, am achitat 60 lei camera cu două paturi pentru o noapte, am înşfăcat cheia şi direct la etajul 9 ne-am oprit...după care a început coşmarul...Cât de rău putea fi într-un hotel comunist de 2 stele (căzătoare)!? Foarte rău, că-mi venea să fug...De la parter la etajul 10, un miros pătrunzător de soluţie împotriva gândacilor, în cameră mobilierul era din deceniile anterioare lui '89 şi asta n-ar fi fost nimic, dar lenjeria şi pernele pe care trebuia să dormim erau jumulite parcă de pisici în călduri, mocheta neaspirată parcă tot din acele vremi, perdeaua şi draperia...sincer, mi-a fost frică să le mişc pentru a nu întuneca aşa zisa cameră de şi mai mult colb, veiozele vintage nefuncţionale, după ce am deschis robinetul chiuvetei, nici că l-am mai putut opri. De dormit n-am reuşit...parcă aşteptam ca un cârd de gândaci, ori şoareci să apară de pe undeva. Asta până dimineaţă când am fugit cât ne-au ţinut picioarele în căutarea unui loc în care oamenii sunt trataţi omeneşte...

Şi după vreo trei ceasuri de umblat din hotel în hotel şi din pensiune în pensiune, am ajuns într-un sfârşit în locul ideal: o pensiune nici mică şi nici mare, tot de 2 stele pe care le merită din plin - Casa Lorabella. Dacă ajungeţi în zonă, vă recomand acest loc de vis unde te poţi simţi ca acasă: un mic dejun tip bufet suedez, în care borcanul cu dulceaţă de caise întregi deţine supremaţia, restaurantul cu specific italian are nişte bucate, că şi bunică-mea ar fi invidioasă, personal calificat şi foarte primitor şi, îndeosebi, piscina cu apă termală. Bucuria mi-a fost completă datorită wireless-ului. Ce poate fi mai frumos pentru un net addicted decât să stea seara la piscină navigând pe internet!?